Circuit pe la refugiul 3 hotare

Aici sunt in trenul care a plecat la 6 spre Malnaș.. e încă noapte…

îți dai seama.. ca sa pot face asta m-am trezit la 5 si am luat masina, ca nu e niciun bus la ora aia

bagajul l-am facut asa.. 1aparat foto, 1l apă, 4 covridogi luati ieri la reducere.. 1mandarină ..si un dog.. 

da ce zic eu, că după o oră când am ajuns la Malnaș tot beznă era.. uite trenul care ne-a lăsat..

O luăm puțin înapoi, mai mult pe câmp, că pe drum mai trec mașini în viteză…
De după niște culmi muntoase se chinuie să răsară soarele..

traversăm Oltul..

și apucăm drumul de țară.. umed, ca după o falsă-primăvară..

ne apropiem de munte, iar miriștea din bazinul Oltului s-a transformat ușor-ușor într-o pădure..

în stânga noastră ne curge un pârâu printre copaci..

Planul de acasă este să trecem acest munte, să coborâm în dreapta spre nord pe o vale de râu până în localitatea exotică numită Valea Zălanului, să traversăm localitatea, să urcăm înapoi în munți până om da de Refugiul 3 hotare, împlinind astfel o jumătate de cerc al întregului traseu, iar apoi să întregim cercul coborând din munții din spate și urcând din nou în ăștia apropiați și să revenim ceva mai la sud în localitatea Bodoc, de unde să luăm trenul înapoi spre casă.

Multe dorințe, acum să vedem și cum ne mișcăm. În această idee, abandonăm drumul forestier și o tăiem de-a dreptul prin pădurea de fag și prin făgetul aferent.

Am vrea să ajungem în vârful acestui prim munte în cam 1h, adică pe la 8.

Mersul prin lăstărișul des de fag mă relaxează brusc. Îmi place mai mult decât pe drumul jilav și monoton. Pe drum te plictisești, dar în pădure niciodată..

De exemplu, ne trezim la un moment dat traversând o vale adâncă..

Când ieșim în coamă, e tot pădure. Urmăm drumul forestier către dreapta..
Atmosfera e încă de suspans..

După ceva vreme ieșim într-un luminiș imens.. Poiana lui Ivan..  în dreptul Dealului Golaș.
Ironia face ca acel deal, aflat în dreapta imaginii, să pară de aici complet împădurit..
Facem o pauză de masă și dăm gata împreună 2 covridogi..

Traversăm mare parte din poiană și ne apropiem de o vale împădurită.. care este și destinația noastră..
Planul este să coborâm firul acelei văi către dreapta până dăm în localitatea Valea Zălanului..
Oare să ocolim totuși desișul prin stânga?

De ce să ocolești când poți să încerci de-a dreptul?
În fond și dacă ocolești poți să dai peste obstacole..
Să pătrundem așadar în acestă vale direct..

S-a dovedit o idee așa și așa.. pârâul din vale va face aici pereți abrupți..
Dar noi am trecut voinicește și de acest mic obstacol și ne-am încadrat pe un al 3-lea drum pe ziua de azi..

Cu acest drum și pârâul său aferent, pe nume Ivan, ne-am însoțit o bucată zdravănă de vreme, pierzând toată altitudinea acumulată cu greu la prima oră. În final am ajuns la o confluență păzită de o veveriță, care ne-a spus s-o luăm la stânga..

Și merserăm ce merserăm, că în total se făcură 3 ceasuri de drum și ieșirăm în Valea Zălanului..

Poarta primei case întâlnite de noi, aflată în coada satului dinspre pădure..

Am fost foarte impresionat de împletiturile de bârne cioplite cu barda..

și culorile aprinse..

lui Heri i-a plăcut această mașină de teren..

încet-încet satul s-a terminat
râul curgea tot la vale, mult mai lat decât la prima noastră întâlnire..
l-am sărit cu chiu cu vai aruncând în el câteva pietre și bușteni..
heri dupa mine prin apă.. de abia a mai dat noroiul jos de pe labe…
am mai gustat un covridog si mandarina
și hai la deal..

câteva oi pe versantul din spate..

urcușul nu-l banuim foarte lung.. si partea asta a traseului ne entuziasmează.. satul vechi și izolat ne-a încălzit inimile.. iar acum suntem din nou în natură…. civilizația e doar o amintire..

cand panta se indulceste, ajungem într-o pădure aerisită de fagi marisori
au fost anume răriți ca să crească și să se dezvolte așa..
seamănă cu un soi de parc natural…

facem al 3-lea popas de mâncare și împărțim și ultimul covridog..
mai bine acum când ne este foame, decât să leșinăm de oboseală..

un observator de urși..

și am ajuuuns.. se vad poienile în care vom găsi probabil refugiul..

în spatele nostru (spre Nord) se zăresc probabil munții din preajma Tușnadului (munții Ciomatu)

în stânga peste Olt (spre Est) creasta munțiilor Bodoc
vârful din centru cu poiana în formă de clepsidră aveam să aflu acasă se numește Vf. Henter (1216m)

iata și punctul nostru terminus, inconjurat de urme de zăpadă într-un soare arzător..

e miezul zilei si am făcut cca. 16 km in cca. 5 ore..
ne asteptăm la ceva similar și la întoarcere..
dar dupa o scurta vizită în refugiu.. ne intindem la o binemeritată plajă de vreun sfert de ceas..

ne trezește o bandă de motocros ce trece pârâind pe lângă noi..
îi salutăm pe fiecare din cap.. mai mult eu… heri îi privește liniștit, așezat ca un Sfinx
plecăm..

în stânga ghicim și Vf. Bodoc, unde am dormit amândoi acum 2 ani..

după nici o oră de creastă, planul ne spune că va trebui s-o abandonam în favoarea altei creste, aflată în stânga, pe care se zărește și o poiană…

detaliu cu poiana mult dorită

o fotografie artistică..

și ne aventurăm în desișuri

mai desiș de atât..
noroc că ajungem totuși în fundul văii, care arată surprinzător de lejer..

pe aici curge, aveam să aflu, Pârâul Mare, care ajunge în comuna V. Crișului și se varsă în Olt..
ne adăpăm amândoi

și luăm în piept versantul advers, care nu arată tocmai ca pe harta GPS, mai exact e împădurit..
din fericire, acest versant, fiind orientat spre apus, are o pădure mai rară..

fagii tineri și cuminți s-au strâns pe alocuri în pâlcuri, parcă de frica vântului..

planul se adeverește la un moment dat și ieșim în luminiș în dreptul unui pin
ne mai crește încrederea..
cred că vom urca tot muntele în mai puțin de un ceas..

după încă ceva lupte, ieșim chiar în poiana noastră..

deasupra poienii mai avem de urcat puțin..
dar în fața noastră se ridică un codru de aramă.. din fagi seculari..
oare ne vor lăsa să trecem?..

pe măsură ce ne apropiem de ei, porți tainice ni se deschid treptat..

heri aleargă după o ciută (a doua pe azi)..
dar, ca de fiecare dată, până să pun mâna pe aparat a și dispărut..

în partea cealaltă ni se dezvăluie poieni nesfârșite..

intuiesc că deși mai avem vreo 7km de mers.. în mare, am biruit
oboseala mă învăluie brusc..
mă îmbrac și-mi pun căciula..
oi fi făcut și insolație..
cad într-un somn de jumătate de oră

mă trezesc

pe astfel de pășuni întinse în mijlocul codrilor ar fi lesne să te pierzi..
nici apa nu știe încotro să curgă și mai formează mici lacuri..

noi ne vedem totusi de drum

în dreapta în zare vedem Postăvaru cu Bucegii în spate..

Ciucașul

furați de peisaj, o luăm cam spre sud.. cam în direcția Sf. Gheorghe..
dar revenim spre est căci trebuie să coborâm în Bodoc prin Zălan..
trecem de această piatră de vârf (Vf. Dealu Caprei)

și dăm de ultima peripeție..
aplicația GPS are o hartă veche, și în locul unor pajiști avem în față o pădure de conifere..

dar planul e plan…
sau mai bine zis, din fericire, linia pe care am trasat-o acasă este făcută după hărți mai noi ale vegetației..

așa că intrăm cu încredere în pădure și în nici câteva secunde dăm de o cale..

coborâm încet și ne apropiem de zgomotele civilizației…
ieșim în valea Oltului
vedem Zălanul și Bodocul în spate.. fiecare cu o biserică înaltă..

mâncăm cele mai bune măceșe pe care le-am mâncat vreodată..

peste încă o oră.. ajungem în gară..
este ora 16.30
am parcurs 28 de km

e devreme încă, așa că mergem să ne spălăm labele în Olt..
să dăm jos noroiul, ca să fim primiți în tren..

sfârșit

Poiana Inului – Porțile de Piatră

Am revenit pe 10 aprilie cu noi curiozități de sălbăticie în masivul Postăvaru..  trezite de recenta parcurgere a crestei dar si de studiul hartilor. De data aceasta am propus un circuit de traversare cu trecere peste creasta, cu urcare din Poiana Inului (sudul Postavarului) pe o vale de abrupt fără nume cunoscut de noi, dar marcata pe GPS. Studiind ulterior anumite surse alpinistice, pot spune ca valea numita de noi „doi ursuleti” urca pe sub Peretele de Sus al Feței Hornurilor. Odata ajunsi in creasta, puteam incerca o coborare pe fata nordica, mai domoala, prin padure – pregatiti sa facem un rapel daca este cazul – pana in Valea Seaca, despre care nu aveam prea multe informații decat ca nu e pentru incepatori. De acolo, propunerea era sa ne intoarcem pe aceasta vale prin Portile de Piatra, care, dupa denumire pareau sa reprezinte un canion. Expeditia, ca de obicei, a ajuns pe unde si-a propus, si, tot ca de obicei, nu fara unele peripetii.

Asadar pornim din Brasov spre Rașnov, cu ceva intarziere matinala, dar pregatiti sa infruntam prognozele catastrofale de dupa-amiaza. Dar natura e frumoasa si in prag de ploaie, ba chiar atmosfera e mai clara si pozele ies mai bine, chiar si cu telefonul.

 

Foto: În drum spre Cheile Râșnoavei

Foto: Cineva și-a răvășit blana pe aici

Foto: Copacii au inceput sa inverzească și la munte

Cred ca e momentul sa fac o marturisire. Lasand la o parte entuziasmul nostru de a fi pe munte in mijlocul naturii, mai sunt cateva lucruri care ma incanta la aceasta excursie si la majoritatea excursiilor mele pe munte. Primul ar fi ca majoritatea excursiilor le fac insotit. Simt nevoia sa impartasesc cu cineva, nu stiu de ce, si de cele mai multe ori compania este excelenta. Al doilea este ca locurile pe care le aleg sunt noi sau aproape noi pentru mine. Pe drumul din fotografie de exemplu, am mai fost o singura data, in sens invers, acum vreo 10 ani – se pune?. Al treilea lucru este ca intotdeauna aleg ceva la limita fizica a participantilor la excursie. Uneori aleg bine si toata lumea e fericita. Alteori apar lucruri neprevazute si devine si mai greu, si atunci imi mai aud numele strigat pe ici pe colo, dar in final lumea e si mai fericita, lucru care ma confuzeaza putin (probabil e fericita ca a scapat cu viata).

Foto: Pe drum am intalnit si un urs

În excursia asta aveam in plan asa. Sa incercăm sa urcam valea „2 ursuleti” despre a carei dificultate nu stiam nimic si din care vazusem doar ultimii 30m de sus in jos. Sa caut pe creasta Peretele de Sus al Fetei Hornurilor si sa-l „studiez” putin avand la indemana o coarda (anterior il studiasem doar vizual). Sa cobor pe fata nordica impadurita despre care nu stiam mai nimic, sa coboram prin Valea Seaca de a carei dificultate nu stiam mai nimic decat ca au mai fost unii odata si sa trecem prin Portile de Piatra, bazandu-ma ca le voi gasi urmand Valea Seaca. Deci vreo 5 elemente despre care nu stiam mai nimic. Pai cum sa nu incerci?

Foto: Raluca intervine în viața unui urs

Foto: O fantomă aleargă prin Poiana Inului

Foto: Privire înapoi spre Poiana Inului pe care am urcat

La un moment dat tot urcând prin pădure ne-am rătăcit pe o potecă în dreapta vreo 200m. Am revenit pe sus, pe la baza stâncilor, pe unde probabil că încep câteva trasee de escaladă. Noi n-am vazut niciunul, deși acum știu sigur că erau și acolo. Eram prea preocupați totuși să gasim valea, care din poiana nu se zărea bine datorită norilor ce învăluiau muntele.

Foto: Fața Hornurilor – și unul dintre ele – răsare la marginea superioară a pădurii, dar se pierde repede în ceață

Foto: Panta e destul de mare aici, stați să vedeți mai încolo

Foto: Încercăm să revenim în valea din care ne-am abătut fără voie

Pe GPS ne arata ca ar mai fi de intors. Eu insa vad o vale abordabila si mai directă decât cea de pe GPS. Este valea ”2 ursuleti”, dar nu pentru ca ar fi ursuleti pe ea, ci pentru ca am urcat noi ca 2 ursuleti. Panta medie e de vreo 45 de grade si e destul de constant abrupta.

Foto: Ultima jumatate din valea ”2 ursuleti” cu luminita de la capat

Foto: O privire plină de înțelesuri

Foto: Pe Postavaru a fost odata mare..

Am ieșit în creastă într-o fereastră. În dreapta, zidul de care ne lovisem eu și Mihai cu o săptămână înainte. După o scurtă gustare, abordăm zidul prin ocolire prin stânga. Urcând printre copacii deși, pe o pantă de 60*, mă încearcă alte sentimente. Îmi dau seama că mă plimb ca la mine acasă la o săptămână diferență prin locuri pe unde nu merge nici ăl cu coarne. În fine, ieșim în creastă unde e nor, dar chiar și așa se zărește Poiana Inului de unde am început să urcăm.

Foto: Poiana Inului de pe creastă (poiana mai apropiată)

Foto: Balaurul cu ale sale cocoașe spre Sud-Vest

După câteva minute de reculegere, ne facem de lucru cu un rapel de vreo 50m înapoi în fereastră.

Zic ne facem de lucru pentru că mai erau și niște crengi pe drum și niște colțuri de stâncă în care se mai putea agăța coarda și s-a și agățat când am vrut s-o recuperăm. Dar oricum, e bine să te antrenezi când ai ocazia pentru condiții când poți fi chiar nevoit să faci așa ceva. În mintea mea coborârea pe fața nordică ar fi putut aduce astfel de surprize. Din fericire nu a fost cazul și totul s-a rezumat la acest exercițiu memorabil în felul său.

Foto: Compoziție la coborâre

Am plecat din creastă la primele picături de ploaie, după ce am dezagățat coarda ce se prinsese la vreo 8m deasupra pământului. Am constatat cu această ocazie că ascensiunea pe acea muchie este până la urmă posibilă (un 3A probabil), dar desigur nu are sens fără asigurare de sus, deoarece sunt pietre care se desprind la maini și pământ care alunecă de sub picioare și oricât ai fi de priceput și controlat, depinzi prea mult de un soi de hazard al terenului de joacă. Deasemenea pe lângă asigurare îți trebuie și comunicare cu cel de sus, deoarece el nu te vede, stânca fiind convexă. Și mai sunt și alte teme pentru acasă, dar să nu întindem coarda acum și să o luăm din loc, ca vine ploaia..

Așadar coborâm în Valea Seacă relativ repede (in cca. 20 min) și o găsim extrem de lejeră și plăcută, dar și neumblată. Aici nu sunt poteci, nici măcar nemarcate, sau or fi acoperite de frunzele uscate. Coborâm așa până la Porțile de Piatră, într-adevăr un canion cu multe grote suspendate prin pereții neregulați ca formă. Sălbăticie cât cuprinde, însă noi zorim spre civilizație, căci nici ploaia și nici timpul nu ne dau prea mult răgaz să admirăm sălbatecul canion. În plus, parcă te aștepți să apară și aici câte un urs dintr-o grotă, sau cine știe, iar faptul că ești într-un canion nu prea îți da multe opțiuni.

Foto: Ieșirea din Porțile de Piatră

Foto: Așa arată ieșirea din afară. Nici n-ai zice că e ceva acolo.

Foto: Urme de noroi pe bocancii cei frumoși

În zona de după ieșirea din Porțile de Piatră tronează niște pereți imenși de piatră. Am și uitat că pe aici se află și Groapa de Aur, dar oricum azi nu prea am mai fi avut timp. Acum nici aurul nu ne mai interesează :)). Suntem puțin cam obosiți și urmăm încet cursul apei până la vărsarea în Cheișoara. Ne bucurăm cumva să vedem și locuri mai pașnice și primele vile dintr-un adevărat cartier dezvoltat pe cursul inferior al Cheișoarei, unde dacă n-ai ce face, o idee este să încerci să salvezi salamandrele care traversează drumul din calea mașinilor de tot felul..

The end

Creasta Postavarului

Întrerup puțin șirul de postări cu Creasta Făgărașului pentru a scrie despre o tură de recunoaștere într-o zonă mai puțin umblată, Creasta Postavarului, cunoscută și drept Muchia Cheii, denumire derivată de la Cheile Râșnovului. Creasta, ce măsoară vreo 5-6 km în linie dreaptă este suficient de accidentată astfel încât să nu constituie un traseu turistic. Necesită cca 6h pe timp de vara și o bună condiție fizică, deoarece urcă și coboară de mai multe ori și o minimă experiență de cățărare la liber pentru vreo două urcușuri destul de dificile, unul chiar înainte de o cruce de lemn, și altul pe la jumătate.

În creastă ajung în primul rând alpiniștii care urcă pereții sudici folosind echipament de escaladă, dar aceștia se dau repede jos fie pe unde au urcat, fie pe vreuna din văile de abrupt de pe aceiași parte, căci partea nordică, puternic împădurită, nu duce prea repede la vreun drum – ci mai degrabă la o vale paralelă cu creasta, numită Valea Seacă – iar creasta în sine este prea lungă ca să fie folosită ca retragere. După câteva ore istovitoare de escaladă, îmi imaginez că nu îi mai arde nimănui de drumeție, unde mai pui că echipamentul este diferit și ar încurca escalada și așa dificilă. Tot aici mai ajung și pădurarii, în special în partea estică a crestei, în apropierea telecabinei, așa cum arătau urmele de copaci tăiați, marcați, etc.

Ideea turei mi-a venit în timp, contemplând pereții verticali de stâncă dinspre sud. Mi-am imaginat tot felul de obstacole, în special de vegetație, dar și de îngustime. Le-am întâlnit pe toate, și deși per ansamblu, porțiunile dificile sunt puține, sentimentul surprizei e la tot pasul.

Am plecat așadar pe 3 aprilie pe la ora 7.00 din Brasov, împreună cu Mihai, hotărâți să facem față acestor surprize. Eram atât de hotărâți încât ne-am luat zeci de metrii de frânghie și echipament de alpinism precum și echipament de iarnă (piolet, coltați, parazăpezi), căci cu o săptâmână în urmă înotasem în Baiului în peste 30cm de zăpadă.

Pe drum autobuzul nostru avea numai muzică bună, Zdob și Zdub – Bună dimineața.

Un nene grăsuț cu o servietă aleargă după autobuzul nostru. În boxe se auzea „La radio, vreau să ajung la radio..” și ritmul melodiei se potrivea perfect. Ne dăm jos din autobuz la ieșirea din Râșnov.

Foto: Bună dimineața, Bucegi

Luăm un taxi pentru a mai câștiga timp. 12 Ron pentru vreo 5km. Apoi mergem și puțin pe jos pe drumul de praf, să prindem  gustul. Ne întâmpină niște câini..

Foto: Monstrul se vede în zare, cu ale lui cocoașe

Ne uităm către muntele nostru. Partea inițială, din dreptul cheilor pare prea abruptă, ba chiar se zărește și un perete acolo, sus. Ne propunem să ocolim urcând prin stânga așa cum studiasem dealtfel pe hărți și pe internet. În dreapta, fiind Cheile Râșnovului, am fi ocolit poate prea mult, și vrem să prindem creasta cât de repede.

Așadar, în apropierea Cheilor Râșnovului și a muntelui propriuzis, dar înainte de a intra în chei, cotim stânga pe niște poteci nemarcate – care duc cam toate în același loc – .și începem să urcăm, cu ochii ațintiți la muchie și la lespedea pe care vrem s-o ocolim. La un moment dat găsim o potecă de retragere din muchie care ne scoate în scurt timp chiar unde vroiam, călare pe balaur.Drept bonus, se desfășoară în față panorama nordică a Bucegilor.

Foto: Bucegii, de la Coștila la Țigănești

Creasta este destul de îngustă și împădurită și îți dă un sentiment de neprevăzut tot timpul. Ne întrebăm dacă om fi ieșit deasupra lespezii. Rămâne de văzut..

Foto: Creasta împădurită de dincoace de soare

Încet, încet, devine tot mai ascuțit și apoi mai stâncos, până ce zărim și mult așteptata cruce.

Aici avem de cățărat o porțiune dificilă. Totuși, suntem optimiști..

Începem să vedem și tot mai mult soare. Devine prea evident că nu o să întâlnim zăpadă. Cel puțin, nu pentru colțari și piolet. Așteptăm însă alte surprize, deoarece cineva ne spusese la poale că ar urma un rapel după cruce.

Rapel nu am găsit, în schimb pe mine mă chinuie talentul fotografiilor cu telefonul. După ceva drum găsim un alt posibil reper: copacul roșu cu o antenă înfiptă în el :).

și ghiocei…

Când, deodată, ce să vezi: minune de perete în față.

Dar mai întâi ca să ajungem la el, trebuie să coborâm abrupt.

Oare acesta să fie rapelul care ne ameninta?

Foto: La vale, cam abrupt.

Ajunși la baza peretelor ne dăm rucsacii jos și ne minunăm. Căutăm variante, dar renunțăm repede la idee și abordăm stânca prin stânga, prin pădure. Se dovedește bineînțeles greu, iar eu, care obișnuiesc să îmi mai pun și cu mâna greutăți, ajung în situații de mă trec toate transpirațiile. Clar nu aveam sanse să abordăm frontal. Ma mir cum de contemplam noi posibilitatea. Acum că mă gândesc mai bine, nici cu asigurare nu cred ca as fi reusit, dar merita incercat, ca asa nu risti nimic.

Sus urmează o creasta ascutita cu perete vertical in dreapta, dar si cu ceva vegetatie. Merg pe cat posibil aproape de creasta pentru a admira prapastiile de sub mine.

Câțiva munți dimprejur, pe care vă las să îi ghiciți singuri…

A urmat un drum lung si obositor. Adica drumul in sine nu e obositor, e ca orice drum prin padure, doar ca am obosit noi pana aici :). Ba chiar am si atipit putin sub razele soarelui.

Foto: Privire inapoi cu una dintre cocoase si cu Poiana Inului in vale.

Catre final am trecut si de Poiana Trei Fetite (un prim intersectie cu un marcaj), de unde am continuat tot pe creasta, caci portiunea care urmeaza este si ea interesanta, ingusta, cu urcusuri si coborasuri de cativa metri spectaculoase.

Foto: O ultima privire inapoi

Foto: Pe stanga, poiana fostei Cabane Cristianul Mare, a Salvamontului și telescaunului

Foto: Pe pârtie e zăpadă..

Foto: Pe vârf, nu.

Foto: Moacele noastre

Foto: Coboram pe Kanzel pentru o mica gustare la Cabana Postavaru

Foto: Poiana Ruia distrusa de un bazin de inot pentru ursi

 

Foto: Valea Lamba

 

Foto: Timisul de Jos

 

Foto: Ultimele trepte..

Si rasplata.. n-am gasit bere Postavaru, asa ca am luat un Ciucas la sticla.

 

 

The end.

 

 

Integrala Crestei Făgărașului – Ziua 3: Viața de refugiu

Ziua 3

După unele negocieri cu Radu, am decis să încercăm totuși un segment scurt, până la refugiul Fereastra Zmeilor. Știam că avem nevoie să ne apropiem puțin de obiectiv, pentru a nu încărca ultimele două zile prea mult. Așa că am plecat pe o vreme cam cețoasă, în jurul ore 12.00 din cabana.

Foto: Părăsind cabana Podragu

Foto (V): Fenomenul barierei de nori observabil și acum

Foto (V): Spre Iezerul Podu Giurgiului

Foto: Iezerul Podu Giurgiului

Foto: Momente de vizibilitate pe crestele ascuțite

Foto: Zona „La 3 pași de moarte”

Într-un final ajungem la refugiul Fereastra Zmeilor pe la 3, cam devreme ce-i drept, dar înaintea ploii.

În ciuda poziționării superbe a refugiului, nu am fost atât de ocupați cu priveliștea, cât cu uscatul hainelor și bocancilor udate cu o zi în urmă..

Foto: Bocancii fiind uzi, Radu confecționează papuci din ce găsește.

Viața de refugiu..

Foto: Cauza luminii electriceFoto: sacii de dormit și un rucsac în bătaia vântului

Foto: Acțiune cu papuci

A fost o seară de odihnă binemeritată într-un refugiu fain. Hainele nu s-au uscat cine stie ce, că erau vreo 4*C în refugiu. Ca info, izvorul cel mai apropiat găsit de noi e la vreo 100m mai jos de refugiu. A doua zi ne-am propus să plecăm la 6.30.

(în episodul următor veți lua cunoștiință cu „Grizzly man”, sau cel puțin așa l-am poreclit eu – că Survivorman sau Carpathian man mi s-au părut prea puțin)

Integrala Crestei Fagarasului – Ziua 2: „Nori de furtună”

Ziua 2

Foto: Unul din lacurile de lângă refugiu Zârna înaintea răsăritului

După cca. o oră de împachetat și băut ceai, am purces printr-un relief ușor stâncos, desprins parcă din dosarele X. Am căutat apă într-o căldare din partea stângă (unde am pierdut ceva vreme, dar cu folos). Acum văd pe hartă că locul respectiv se numește Rezervația Naturală Lacul Zârna. Este întradevăr un loc frumos, de pe o culme sudică, paralelă cu cea principală, se varsă un râu aproape vertical. Pentru apă sunt cca. 100m de coborat din potecă, nu trebuie mers până la lac. Am continuat pe un soi de șa platou – numită Șleaul Leaotei – până în zona Vf. Dara (2500m) pe stânga și a lacului Avrig pe dreapta.

Foto (SE): Rezervația Naturală Lacul Zârna

Foto (V): Pe dreapta se prefigurează căldarea Urlea. În spate o creastă între Vf Iezerului (2429) și Vf. Urlea (2473)

Foto: Animal neidentificat în Șleaul Leaotei

Foto (N): Portița Lacului (Urlea) și poteca care ocolește Vf Urlea cu totul (pe stga)

Foto (V): Trapezul Moldoveanu-Viștea din zona Vf. Dara.

Din zona asta am început să întâlnim mai mulți oameni, veniți pe traseul- Fereastra Sambetei – Dara sau Fereastra Sambetei – Moldoveanu. Moldoveanu părea atât de departe și era deja ora 9-10.

Foto (V): Căldarea Bândei, afluent principal pentru Valea Rea (imediat în stg.)

Foto (SE): Privire înapoi către Căldarea Bândei (p sup.) și Vf. Dara și Hârtopul Darei

Foto: Radu privește și el înapoi spre Est

Ajungem la refugiul Fereastra Mică a Sâmbetei, care era ușor devastat, în sensul că lipseau placajele de pe paturi. În rest era ok. Ne-am ascuns un pic la umbră în spatele lui pentru cinci minute.

Foto (V): Refugiul Fereastra Mică a Sâmbetei (2196m), „mic” in centru

Foto (E): Privire înapoi spre Refugiul Fer. Mică a Sâmbetei

Norii începeau să se adune, și am reușit și să ne certăm puțin, pentru că eu aveam impresia că Radu mă pune să alerg inutil spre o detinație far-far-away, refugiul Viștea. Scuze, Radu, my bad. Știam că va mai dura mult până va începe să plouă sau chiar să fulgere, dar am ținut mult, la rândul meu, să grăbim pasul pentru a evita complicațiile în zona Viștea-Moldoveanu.

Foto (V): Începe să se înnoreze spre N în zona Vf Gălășescu Mare (2470)

Foto (S): Radu, mai sprinten, coboară să ia apă (evident, spre sud) cca 100m

Foto (V): Vf Gălbenele (2453) și Iezerul Valea Rea (Buduri). În spate stg. Vf  Hârtopul Ursului (2461) și Moldoveanu în fundal

Foto (V): Același Vf. Gălbenele (2453) și muchia secundară ce se desprinde spre N cu Vf Zănoaga (2387). Obs. muchia principală care are aspectul unor cornișe.
Fac o paranteză legată de aspectul geografic specific, menționând că intrasem deja bine într-o zonă a vârfurilor înalte (cam după Urlea), a lacurilor glaciare numeroase și a muchiilor nordice extrem de ascuțite, formând între ele văi cu pereți abrupți. Nu știu câte din muchiile acestea nordice sunt practicabile, fie chiar și cu coardă, dar sunt extrem de atrăgătoare. Un alt fenomen care se observă între Gălășescu Mare și Moldoveanu în repetate rânduri este forma crestei principale care arată ca o căciulă de zăpadă culcată într-o parte (v. ultima foto). Îmi pot imagina riscurile la care cineva se expune iarna, făcând confuzia între aceste cornișe reale și cele formate doar din zăpadă, având aceași formă. Dealtfel am auzit o astfel de poveste. Cel mai probabil se merge ușor în stânga lor, cum este și poteca de vară.

Foto (S): Iezerul Valea Rea, pe sub nori

Foto (N): Valea Vistișoarei la Nord și lacul cu același nume văzute printr-o fereastră
Foto (NV): Direcția de urmat – Tatăl Nostru, Crezul și ce mai știe fiecare..

Foto (V): So close, no matter how far..

Ne apropiam de Măria Sa și ne tot întrebam dacă atunci când o să ajungem mai vedem ceva, având în vedere norii iminenți. Pe vârf se zăreau sumedenie de oameni care încă vedeau totul în jur. Norocoșii. Ascensiunea pe Viștea era lungă și nu aveam cum să ajungem înaintea norilor.

Foto(V): Refugiul Viștea

Foto(S): Pe stânga, Iezerul Moldoveanului de formă triunghiulară

Foto (S): Creasta Viștea-Moldoveanu, pentru unii mumă, pentru alții, ciumă

Nu pot să ascund că, deși am prins ceva nori încă de pe Viștea, emoția de a călca pe un vârf important există oricum, mai ales când îți faci veacul pe la munte tot timpul. Nu e atât faptul că urci acolo și te gândești că după asta te poți pensiona, că mai sus n-ai cum să ajungi, ci, în cazul meu, un soi de teamă, de respect pentru munte. Nu știu dacă vârful ăla o să mă accepte, dacă zeii vor fi buni.

Foto: Și întotdeauna crucile au vârsta ta, sau pe aproape..

Am întâlnit pe această creastă oameni ușor paralizați de frică. Hei, oamenii aștia chiar ar trebui să se antreneze la altitudini mai mici. Există și munți mai mici, la fel de acuțiți. Nu trebuie să vii până aici ca sa te bâțâi din picioare, în condițiile în care se apropie ploaia.

Foto N: Și zeii au fost buni de data asta. Am atins vârful în jur de ora două.

Am stat cca 20min și ne-am grăbit să plecăm. Nu știu ce păzeau restul pe acolo, dar era clar că la un moment dat o să plouă și nu era locul potrivit.

Foto (V): Continuăm spre Vest cu norii pe partea nordică a crestei

Ce a urmat nu prea poate fi susținut de imagini, că nimeni nu a mai avut timp de poze. Ne-am grăbit să parcurgem cât mai mult până la sosirea ploii. Ciudat este că ne-am întâlnit cu un cuplu din sens invers care urcau (mai sunt și dăștia, care urcă când e urât).

Ei, când am ajuns noi pe undeva prin Șaua Ucea Mare (2220), ni s-a terminat norocul și nouă. A început să plouă, iar pe fața nordică au început și fulgerele. Bine măcar că coborâsem din trapez, și acum aveam unde să ne lăsăm mai jos la o adică. Am lăsat rucsacii și bețele în potecă și în 30 secunde ne-am pus pelerinele, pantalonii impermeabili, etc. și am alergat la vale în căldarea sudică, căutând un loc cât mai potrivit. Ni se spusese că unghiul față de creastă să fie mai ascuțit de 45 de grade, iar acolo nu prea era, așa că am mai coborât puțin, căutând zone cu pământ (piatra conduce). În fine, ne-am stabilit undeva, unde am cam făcut frigul vreo 30-40 minute, că îmi uitasem polarul în rucsac. La un moment dat ne-am luat inima în dinți și am urmat un grup mai mare care ne depășise, până am ajuns la Șaua Podragului. Aici ne-am întâlnit cu un grup care venea din sens opus. În cinci minute am hotărât să coborâm la Podragu la cabană, dar, ce să vezi, pe partea nordică erau mulți nori și ne-a fulgerat în stânga și în dreapta ca în desene animate pe tot firul văii de cam 4-5 ori. Combinat cu faptul că ploua torențial, pot spune cu mâna pe inimă că am fost cam fii ploii. Mie imi zburase și husa de la rucsac, că era prea mică (deh, echipament recent) și mi-a plouat și sacul de dormit. Noroc că la cabană era cald și am găsit locuri.

Cu greu pot spune însă dacă decizia de a coborî la Podragu a fost sau nu una corectă, la momentul respectiv. Varianta cealaltă era să continuăm pe creastă până la refugiul Fereastra Zmeilor. Existau plusuri și minusuri la fiecare. Înainte mai era de mers vreo 2-3 ore, și am fi riscat să ajungem pe întuneric, iar refugiul nu era fix în creastă, ci pe un marcaj secundar. Ori noi nu cunoșteam nici starea marcajului secundar, nici dificultatea acelei coborâri din creastă spre refugiu în cazul în care va fi ceață sau nor, și nici măcar dificultatea drumului pe creasta principală până acolo pe timp de ploaie. Exista riscul de a găsi refugiul mult mai greu decât în mod normal. Pe de altă parte, coborârea la Podragu părea mai la îndemână – 30 de minute pe indicator. Plus că era cabană, deci cu șanse de uscare a hainelor, căldură, etc. dacă vor fi necesare.

Ei realitatea este că astăzi nu aș mai lua aceeași decizie, știind bineînțeles și traseul, datorită în primul rând acestei experiențe de fulgere pe vale și a unei teorii de-a mea cu privire la bariera de nori. Da, cu siguranță cu experiența de acum, în aceleași condiții, nu aș mai coborî. De aia, în excursii grele, nu e rău să ai pe cineva cu experiență, care cunoaște traseul, etc. Dar și experiența asta se dobândește cumva :).

O să expun mai întâi teoria mea referitoare la bariera de nori. Am observat de-a lungul timpului că anumite creste ascuțite și înalte (cca. 2000m) se constituie într-o barieră de nori. Explicația din mintea mea este că un curent de aer cald ascendent, de pe fața fără nori, îi ridică deîndată ce ei vor să treacă. De exemplu în Făgăraș, în sud pare logic să fie mai cald (nu numai că e în sud, dar și soarele bate pe fața sudică mai tare). Pământul se încălzește mai tare ca pe fața nordică, aerul de lângă pământ tinde să se ridice și norii din nord pot fi blocați de un curent cald ascendent care urcă din sud și se întorc (se răsucesc). Același lucru se vede și în Piatra Craiului pe la prânz, când norii se răsucesc înapoi spre est, de unde soarele a bătut la greu dimineața.

Și acum concluzia: E mai bine să mergi pe o creastă care are o latură fără mulți nori și pe care poți coborî la o adică, decât să cobori pe o față cu mulți nori în prag de furtună, deoarece unde sunt norii, vor fi și fulgerele. Makes sense now.

Pe de altă parte și drumul înainte avea porțiuni dificile, cabluri pe creastă, dacă nu mă înșel. Ca o concluzie finală, prioritatea numărul unu trebuie să fie evitarea fulgerului, deci se va coborî din creastă ori de câte ori e nevoie, pe partea accesibilă și fără nori, dacă există. Dacă nu există, înseamnă că nu trebuia să avansezi până acolo (nu trebuia să urci) în primul rând.

La cabana Podragu, toate bune și frumoase. Am ajuns plouați torențial împreună cu multe alte grupuri. O cabanieră mai în vârstă care dadea direcții în engleză ca la un spital de urgențe și una mai tânără, care juca rolul „fetei bune”. Atmosferă internațională. Polonezi, o chinezoaică, bulgari. Jumate erau străini. Încercare de a ne usca hainele, hmm.. nu prea. În cabană în niciun caz. Le-am scos afară pe sfoară a doua zi să le bată vântul, dar era să le bată și ploaia. Valea se putea umple de nori sau se golea în cam 10 minute. Aici trebuie să ai viteză de reacție, nu glumă.

Episodul următor se numeste „Viața de refugiu”.

Integrala Crestei Făgărașului – Ziua 1: „Atacul”

Aveam discuții relativ recente (mai puțin de 1 an) de a parcurge Creasta Făgărașului (observ că scriu cu litere mari) cu diverși prieteni. Și asta e ca o boală, odată ce îți intră în cap, greu iți mai iese. Pentru că Munții Făgăraș nu sunt doar cei mai înalți din țară, ci și cei cu creasta cea mai lungă (spre 100km) și nu-i poți ignora la infinit. Dar în ciuda faptului că aveam ceva experiență în ture foarte lungi sau la altitudini asemănătoare, condiție fizică și echipament cu care eram prieten, nu pot să spun că mă grăbeam în direcția lor, deoarece îmi doream să fac creasta integral și.. toate se fac la timpul lor. Partenerii pentru o tură mai lungă se găsesc mai greu, iar eu nu intenționam să plec singur. Este o experiență care merită împărtășită!

Cert este că la data de 19 septembrie, anul Domnului 2015, orele 7.00 dimineața, eu și cu Radu am aterizat în apropiere de cantonul Rudărița, în partea estică a Munților Făgăraș grație protectorului nostru brașovean din centrul imaginii de mai jos.

Foto (vest): Radu, Roli și cu mine în drum spre Rudărița

Aveam intenția să parcurgem creasta pe marcaj bandă roșie în 4 sau 5 zile până în V. Oltului cu dormit la refugii sau eventual cabane (fără cort).

Studiasem binișor traseul ca lungime în km între diverse refugii și ca timpi intermediari dați de harta Schubert&Frankze (2015) în care ne hotărâsem să avem încredere. Timpii dați de o hartă, marcaj, etc. sunt utili, deoarece cuprind cumva și diferențele de altitudine. Orice informații în plus nu strică, dar acolo unde totuși nu am avut timpi sau distanțe, am aproximat, fie cu degetul pe hartă, fie din alte considerente (relief domol/relief stancos) astfel încât aveam variante de a împărți traseul fie pentru 4, fie pentru 5 zile. Frecvența relativ ridicată a refugiilor, cel puțin în partea estică a munților ne-a permis să împărțim tot traseul în segmente foarte mici și să decidem să ne adaptăm pe parcurs, în funcție de performanțe, vreme, etc. Aveam și ceva informații despre sursele de apă, pe care, dacă nu mă înșel le uitasem acasă în calculator (în orice caz, nu le-am folosit).

Ziua 1 – „Atacul”

După 2-3 ore de mers înainte pe forestier și la deal pe poteca prin pădure pe marcajul amintit, am reușit să ieșim într-un soi de creastă. În spate aveam Piatra Craiului, în stânga Iezer-Păpușa. Marcajul destul de slab la ieșirea în creastă ne-a făcut să bălăurim un pic (vreo 30min), pentru că inițial luasem un drum forestier care ne cobora în partea cealaltă (sudică) a crestei, lucru care ne-a alarmat încă de la început. Ne-am orientat ușor după forma lacului Pecineagu, lac pe care l-am înconjurat acum câtiva ani cu mașina (e interzis, apropo) și ne-am întors înapoi în creastă. Luasem decizia să nu scot GPS-ul în această excursie decât dacă era vorba de probleme de securitate națională, așa că am început să ne dăm cu presupusul. Creasta nu se distingea foarte bine de vegetație – brazi mici, zone cred defrișate cândva – și în plus ai de-a face cu ușoare discontinuități de direcție, creasta cotind ușor dreapta, iar mai târziu chiar la 90 grade, fără marcaje prea multe (ca să nu spun deloc). Și aici a intervenit intuiția. Ne-am hotărât să menținem totuși punctul cel mai înalt, nici să nu ne întoarcem adică, nici să coborâm către L. Pecineagu, și asta în ciuda vegetației și a lipsei potecilor de pe creastă. Mai mult ca sigur că poteca în realitate nu ieșea așa de repede în creastă, cum am ieșit noi ratând probabil un marcaj, ci făcuse dreapta undeva pe coastă la 30 m sub creastă. Eu n-aș fi făcut așa traseul, panta fiind accentuată, dar mă rog.. Așa că am luat-o prin vegetație, că nu ne grăbeam, ba chiar aș putea spune că ne opream la fiecare tufă cu mure.

Foto (sud): Radu culegând mure, în fundal muntele Păpușa (Iezer), fața nordică

Fac o paranteză legată de orientare și marcaje

Retrospectiv îmi dau seama că i-am dat un exemplu foarte prost lui Radu, neîntorcîndu-ne la ultimul marcaj văzut (poate vreo 50m sub creastă), exemplu prost pe care l-a urmat el din plin spre sfârșit, și pentru asta îmi pare rău. Îmi aduc aminte când alteori îi lăsam pe unii prieteni să meargă pe un traseu greșit, până când realizau si acum..  ce-am facut? Prost exemplu. Însă aici era vorba și de traseu, cu care eu am un oarecare meci la ora asta.
Acest traseu nou de acces în creastă (poteca exista si in trecut, doar marcajul bandă roșie a fost mutat recent aici) îl înlocuiește pe cel vechi, care pleca de undeva din zona Umerii Pietrii Craiului. Ideea a fost probabil de a avansa mai degrabă pe forestier (prin varianta Rudărița), decât pe culmile împădurite ale Tămașului (pe varianta veche), care sunt lungi și impadurite, fiind sub 1500m altitudine. Sau poate a fost ideea de a se putea continua creasta Făgărașului cu toata creasta Pietrii Craiului (nu doar cu jumatate din ea). Până aici nu am nimic împotrivă. Doar că fiind un traseu de acces lateral in creasta trebuia dus până în creastă și nu pana la 50m sub creastă sau pana dupa ea, dupa care faci dreapta pe o panta de 45*, mai ales în situația în care pe creastă mai sunt și alte drumuri care sporesc si mai mult confuzia. Ideea de a nu urca pana sus ca sa nu coboram apoi e mică în comparație cu ceea ce se cheamă un traseu intuitiv sau cu discomfortul si riscurile mersului de-a coasta. Si macar de ar fi fost bine marcat.. Am pomenit acest lucru, deoarece și în partea vestica sunt probleme la marcaj, nu atat la vopsirea lui (lipseste uneori), ci mai ales la felul in care s-a taiat noua poteca. A cam lipsit o minte experimentata ca potecile astea nu se fac oricum…

Așadar mure, soare, chiar prea mult. Marcaje, nema. Deforestation, plenty.

Foto (nord-vest): Curmătura Lerescu (defrișată), pădure, Șaua Comisu, Vf. Comisu (1883), și în stg. sus Vf. Luțele(2176) / Vf. Berevoiescu(2300)

În pădure am remarcat niște practicanți de enduro. Mai târziu aveam să găsim portofelul unuia dintre ei. Și ce facem noi când găsim un portofel, un portmoneu, un portvizit. Sunăm la Salvamont. 0725826668. Ei, ma rog.. era portofelul unui salvamontist din Zărnești (nu dăm nume), cu care am avut o conversație plăcută la Refugiul Comisu, unde ne-a ajuns din urmă.

Foto: Radu lucrează la mecanismul de deschidere al Refugiului Comisu (1865m)

Liniștiți că ne-am făcut datoria de cetateni, ne-am propus să continuăm și să mai cucerim vreo 3 refugii în această primă zi. Refugiile astea sunt ceva mai noi (neștiute de părinții noștii) și destul de dese (2-3h între ele). Când mă gândesc că tatăl meu a mers în prima zi chiar mai departe cu mama, unchiul și mătușa mea, ajungând până la Urlea, și ei nefiind neapărat toți oameni de munte, ma apucă însă brusc modestia.

Foto (inapoi, SE): Lacul Pecineagu, Culmea Tămașul și Piatra Craiului

Nu lungă ne-a fost însă liniștea că ne-am apropiat de o stână și au sărit vreo 6-7 căini ciobănești care l-au cam hărțuit pe Radu, care striga la ei. Probabil, îl plăceau pe el mai mult.

Foto: Oile.. și câinii dinainte de, cred, Vf. Berevoiescu (2300m)

Poteca ocolește Vf. Berevoiescu pe la sud, unde se poate zări vechiul refugiu. Noul refugiu, la nord de vârf, nu e în traseu și nici nu l-am zărit, dar există, după cum mi-a confirmat un polonez câteva zile mai târziu.

Foto (S): Vechiul refugiu Berevoiescu și Munții Iezer Păpușa

Foto (V): În ciuda altitudinii amețitoare, pantele pot fi extrem de line

Foto: O primă culme nordică mai „periculoasă” (pbbil M. Pietrele Popii)

Cu chiu cu vai – rucsacul fiind greluț și căldura mare – reușim de ajungem și la al 3-lea refugiu, Curmătura Brătilei, care are și un mic lăculeț. Ce este remarcabil aici este puntea de legătură către Iezer-Păpușa spre sud, rămasă în continuare ca temă de casă.

Foto (N): Refugiul Curmătura Brătilei (2122m) urmat de o pantă accentuată

Foto: Un indicator impresionant cu 14h de mers prin puntea de legătură cu M. Iezer

Am continuat că, deh, ziua era lungă, spre refugiul Zârna..

Foto (S): Izvoare în potecă sub Vf. Zârna (2223m)

Foto(V): Refugiul Zârna (1936m) la vederea căruia ne-am bucurat foarte

Foto: Indicatorul arată un impresionant 12 ore până la Plaiul Foii

Foto: Refugiul Zârna, casă dulce casă

Cu tot cu ajutorul dat de Roli (8km) reușisem să parcurgem pe urcare peste 30km în prima zi dintr-o creasta ce măsura vreo 95km, adică aproape o treime din ea, având câteva ascensiuni notabile, ca cea inițială prin pădure, cea din Șaua Comisului (înainte de vârf), și cea de după Curmătura Brătilei. Ne încadram pe schema de 4 zile, în care pe lângă creastă, doream să petrecem ceva timp și pe Moldoveanu sau pe alte vârfuri din afara traseului (Ciortea, Boia, etc.).

Refugiul era extrem de primitor și liber. Il bătuse soarele toată ziua așa că înăuntru era cald. Ușa avea un sistem cu scripeți, astfel încât stătea singură închisă. A fost așa de cald înauntru încât multă vreme am dormit dezveliți. A fost o odihnă binevenită după un efort susținut. Seara ne-am spălat și am mâncat afară, pe lumină. Personal am încălzit o conservă de fasole la primus. Ne-am propus să ne sculăm devreme și să plecăm pe la 7.00 pe lumină.

(în ep. urmator intitulat „Nori de furtuna” veti afla cum ne-am descurcat cu fulgerele pe creasta, precum si o detaliata teorie de-a mea privind deciziile de luat in functie de barierele de nori si alti factori)