Integrala Crestei Făgărașului – Ziua 3: Viața de refugiu

Ziua 3

După unele negocieri cu Radu, am decis să încercăm totuși un segment scurt, până la refugiul Fereastra Zmeilor. Știam că avem nevoie să ne apropiem puțin de obiectiv, pentru a nu încărca ultimele două zile prea mult. Așa că am plecat pe o vreme cam cețoasă, în jurul ore 12.00 din cabana.

Foto: Părăsind cabana Podragu

Foto (V): Fenomenul barierei de nori observabil și acum

Foto (V): Spre Iezerul Podu Giurgiului

Foto: Iezerul Podu Giurgiului

Foto: Momente de vizibilitate pe crestele ascuțite

Foto: Zona „La 3 pași de moarte”

Într-un final ajungem la refugiul Fereastra Zmeilor pe la 3, cam devreme ce-i drept, dar înaintea ploii.

În ciuda poziționării superbe a refugiului, nu am fost atât de ocupați cu priveliștea, cât cu uscatul hainelor și bocancilor udate cu o zi în urmă..

Foto: Bocancii fiind uzi, Radu confecționează papuci din ce găsește.

Viața de refugiu..

Foto: Cauza luminii electriceFoto: sacii de dormit și un rucsac în bătaia vântului

Foto: Acțiune cu papuci

A fost o seară de odihnă binemeritată într-un refugiu fain. Hainele nu s-au uscat cine stie ce, că erau vreo 4*C în refugiu. Ca info, izvorul cel mai apropiat găsit de noi e la vreo 100m mai jos de refugiu. A doua zi ne-am propus să plecăm la 6.30.

(în episodul următor veți lua cunoștiință cu „Grizzly man”, sau cel puțin așa l-am poreclit eu – că Survivorman sau Carpathian man mi s-au părut prea puțin)

Integrala Crestei Fagarasului – Ziua 2: „Nori de furtună”

Ziua 2

Foto: Unul din lacurile de lângă refugiu Zârna înaintea răsăritului

După cca. o oră de împachetat și băut ceai, am purces printr-un relief ușor stâncos, desprins parcă din dosarele X. Am căutat apă într-o căldare din partea stângă (unde am pierdut ceva vreme, dar cu folos). Acum văd pe hartă că locul respectiv se numește Rezervația Naturală Lacul Zârna. Este întradevăr un loc frumos, de pe o culme sudică, paralelă cu cea principală, se varsă un râu aproape vertical. Pentru apă sunt cca. 100m de coborat din potecă, nu trebuie mers până la lac. Am continuat pe un soi de șa platou – numită Șleaul Leaotei – până în zona Vf. Dara (2500m) pe stânga și a lacului Avrig pe dreapta.

Foto (SE): Rezervația Naturală Lacul Zârna

Foto (V): Pe dreapta se prefigurează căldarea Urlea. În spate o creastă între Vf Iezerului (2429) și Vf. Urlea (2473)

Foto: Animal neidentificat în Șleaul Leaotei

Foto (N): Portița Lacului (Urlea) și poteca care ocolește Vf Urlea cu totul (pe stga)

Foto (V): Trapezul Moldoveanu-Viștea din zona Vf. Dara.

Din zona asta am început să întâlnim mai mulți oameni, veniți pe traseul- Fereastra Sambetei – Dara sau Fereastra Sambetei – Moldoveanu. Moldoveanu părea atât de departe și era deja ora 9-10.

Foto (V): Căldarea Bândei, afluent principal pentru Valea Rea (imediat în stg.)

Foto (SE): Privire înapoi către Căldarea Bândei (p sup.) și Vf. Dara și Hârtopul Darei

Foto: Radu privește și el înapoi spre Est

Ajungem la refugiul Fereastra Mică a Sâmbetei, care era ușor devastat, în sensul că lipseau placajele de pe paturi. În rest era ok. Ne-am ascuns un pic la umbră în spatele lui pentru cinci minute.

Foto (V): Refugiul Fereastra Mică a Sâmbetei (2196m), „mic” in centru

Foto (E): Privire înapoi spre Refugiul Fer. Mică a Sâmbetei

Norii începeau să se adune, și am reușit și să ne certăm puțin, pentru că eu aveam impresia că Radu mă pune să alerg inutil spre o detinație far-far-away, refugiul Viștea. Scuze, Radu, my bad. Știam că va mai dura mult până va începe să plouă sau chiar să fulgere, dar am ținut mult, la rândul meu, să grăbim pasul pentru a evita complicațiile în zona Viștea-Moldoveanu.

Foto (V): Începe să se înnoreze spre N în zona Vf Gălășescu Mare (2470)

Foto (S): Radu, mai sprinten, coboară să ia apă (evident, spre sud) cca 100m

Foto (V): Vf Gălbenele (2453) și Iezerul Valea Rea (Buduri). În spate stg. Vf  Hârtopul Ursului (2461) și Moldoveanu în fundal

Foto (V): Același Vf. Gălbenele (2453) și muchia secundară ce se desprinde spre N cu Vf Zănoaga (2387). Obs. muchia principală care are aspectul unor cornișe.
Fac o paranteză legată de aspectul geografic specific, menționând că intrasem deja bine într-o zonă a vârfurilor înalte (cam după Urlea), a lacurilor glaciare numeroase și a muchiilor nordice extrem de ascuțite, formând între ele văi cu pereți abrupți. Nu știu câte din muchiile acestea nordice sunt practicabile, fie chiar și cu coardă, dar sunt extrem de atrăgătoare. Un alt fenomen care se observă între Gălășescu Mare și Moldoveanu în repetate rânduri este forma crestei principale care arată ca o căciulă de zăpadă culcată într-o parte (v. ultima foto). Îmi pot imagina riscurile la care cineva se expune iarna, făcând confuzia între aceste cornișe reale și cele formate doar din zăpadă, având aceași formă. Dealtfel am auzit o astfel de poveste. Cel mai probabil se merge ușor în stânga lor, cum este și poteca de vară.

Foto (S): Iezerul Valea Rea, pe sub nori

Foto (N): Valea Vistișoarei la Nord și lacul cu același nume văzute printr-o fereastră
Foto (NV): Direcția de urmat – Tatăl Nostru, Crezul și ce mai știe fiecare..

Foto (V): So close, no matter how far..

Ne apropiam de Măria Sa și ne tot întrebam dacă atunci când o să ajungem mai vedem ceva, având în vedere norii iminenți. Pe vârf se zăreau sumedenie de oameni care încă vedeau totul în jur. Norocoșii. Ascensiunea pe Viștea era lungă și nu aveam cum să ajungem înaintea norilor.

Foto(V): Refugiul Viștea

Foto(S): Pe stânga, Iezerul Moldoveanului de formă triunghiulară

Foto (S): Creasta Viștea-Moldoveanu, pentru unii mumă, pentru alții, ciumă

Nu pot să ascund că, deși am prins ceva nori încă de pe Viștea, emoția de a călca pe un vârf important există oricum, mai ales când îți faci veacul pe la munte tot timpul. Nu e atât faptul că urci acolo și te gândești că după asta te poți pensiona, că mai sus n-ai cum să ajungi, ci, în cazul meu, un soi de teamă, de respect pentru munte. Nu știu dacă vârful ăla o să mă accepte, dacă zeii vor fi buni.

Foto: Și întotdeauna crucile au vârsta ta, sau pe aproape..

Am întâlnit pe această creastă oameni ușor paralizați de frică. Hei, oamenii aștia chiar ar trebui să se antreneze la altitudini mai mici. Există și munți mai mici, la fel de acuțiți. Nu trebuie să vii până aici ca sa te bâțâi din picioare, în condițiile în care se apropie ploaia.

Foto N: Și zeii au fost buni de data asta. Am atins vârful în jur de ora două.

Am stat cca 20min și ne-am grăbit să plecăm. Nu știu ce păzeau restul pe acolo, dar era clar că la un moment dat o să plouă și nu era locul potrivit.

Foto (V): Continuăm spre Vest cu norii pe partea nordică a crestei

Ce a urmat nu prea poate fi susținut de imagini, că nimeni nu a mai avut timp de poze. Ne-am grăbit să parcurgem cât mai mult până la sosirea ploii. Ciudat este că ne-am întâlnit cu un cuplu din sens invers care urcau (mai sunt și dăștia, care urcă când e urât).

Ei, când am ajuns noi pe undeva prin Șaua Ucea Mare (2220), ni s-a terminat norocul și nouă. A început să plouă, iar pe fața nordică au început și fulgerele. Bine măcar că coborâsem din trapez, și acum aveam unde să ne lăsăm mai jos la o adică. Am lăsat rucsacii și bețele în potecă și în 30 secunde ne-am pus pelerinele, pantalonii impermeabili, etc. și am alergat la vale în căldarea sudică, căutând un loc cât mai potrivit. Ni se spusese că unghiul față de creastă să fie mai ascuțit de 45 de grade, iar acolo nu prea era, așa că am mai coborât puțin, căutând zone cu pământ (piatra conduce). În fine, ne-am stabilit undeva, unde am cam făcut frigul vreo 30-40 minute, că îmi uitasem polarul în rucsac. La un moment dat ne-am luat inima în dinți și am urmat un grup mai mare care ne depășise, până am ajuns la Șaua Podragului. Aici ne-am întâlnit cu un grup care venea din sens opus. În cinci minute am hotărât să coborâm la Podragu la cabană, dar, ce să vezi, pe partea nordică erau mulți nori și ne-a fulgerat în stânga și în dreapta ca în desene animate pe tot firul văii de cam 4-5 ori. Combinat cu faptul că ploua torențial, pot spune cu mâna pe inimă că am fost cam fii ploii. Mie imi zburase și husa de la rucsac, că era prea mică (deh, echipament recent) și mi-a plouat și sacul de dormit. Noroc că la cabană era cald și am găsit locuri.

Cu greu pot spune însă dacă decizia de a coborî la Podragu a fost sau nu una corectă, la momentul respectiv. Varianta cealaltă era să continuăm pe creastă până la refugiul Fereastra Zmeilor. Existau plusuri și minusuri la fiecare. Înainte mai era de mers vreo 2-3 ore, și am fi riscat să ajungem pe întuneric, iar refugiul nu era fix în creastă, ci pe un marcaj secundar. Ori noi nu cunoșteam nici starea marcajului secundar, nici dificultatea acelei coborâri din creastă spre refugiu în cazul în care va fi ceață sau nor, și nici măcar dificultatea drumului pe creasta principală până acolo pe timp de ploaie. Exista riscul de a găsi refugiul mult mai greu decât în mod normal. Pe de altă parte, coborârea la Podragu părea mai la îndemână – 30 de minute pe indicator. Plus că era cabană, deci cu șanse de uscare a hainelor, căldură, etc. dacă vor fi necesare.

Ei realitatea este că astăzi nu aș mai lua aceeași decizie, știind bineînțeles și traseul, datorită în primul rând acestei experiențe de fulgere pe vale și a unei teorii de-a mea cu privire la bariera de nori. Da, cu siguranță cu experiența de acum, în aceleași condiții, nu aș mai coborî. De aia, în excursii grele, nu e rău să ai pe cineva cu experiență, care cunoaște traseul, etc. Dar și experiența asta se dobândește cumva :).

O să expun mai întâi teoria mea referitoare la bariera de nori. Am observat de-a lungul timpului că anumite creste ascuțite și înalte (cca. 2000m) se constituie într-o barieră de nori. Explicația din mintea mea este că un curent de aer cald ascendent, de pe fața fără nori, îi ridică deîndată ce ei vor să treacă. De exemplu în Făgăraș, în sud pare logic să fie mai cald (nu numai că e în sud, dar și soarele bate pe fața sudică mai tare). Pământul se încălzește mai tare ca pe fața nordică, aerul de lângă pământ tinde să se ridice și norii din nord pot fi blocați de un curent cald ascendent care urcă din sud și se întorc (se răsucesc). Același lucru se vede și în Piatra Craiului pe la prânz, când norii se răsucesc înapoi spre est, de unde soarele a bătut la greu dimineața.

Și acum concluzia: E mai bine să mergi pe o creastă care are o latură fără mulți nori și pe care poți coborî la o adică, decât să cobori pe o față cu mulți nori în prag de furtună, deoarece unde sunt norii, vor fi și fulgerele. Makes sense now.

Pe de altă parte și drumul înainte avea porțiuni dificile, cabluri pe creastă, dacă nu mă înșel. Ca o concluzie finală, prioritatea numărul unu trebuie să fie evitarea fulgerului, deci se va coborî din creastă ori de câte ori e nevoie, pe partea accesibilă și fără nori, dacă există. Dacă nu există, înseamnă că nu trebuia să avansezi până acolo (nu trebuia să urci) în primul rând.

La cabana Podragu, toate bune și frumoase. Am ajuns plouați torențial împreună cu multe alte grupuri. O cabanieră mai în vârstă care dadea direcții în engleză ca la un spital de urgențe și una mai tânără, care juca rolul „fetei bune”. Atmosferă internațională. Polonezi, o chinezoaică, bulgari. Jumate erau străini. Încercare de a ne usca hainele, hmm.. nu prea. În cabană în niciun caz. Le-am scos afară pe sfoară a doua zi să le bată vântul, dar era să le bată și ploaia. Valea se putea umple de nori sau se golea în cam 10 minute. Aici trebuie să ai viteză de reacție, nu glumă.

Episodul următor se numeste „Viața de refugiu”.

Integrala Crestei Făgărașului – Ziua 1: „Atacul”

Aveam discuții relativ recente (mai puțin de 1 an) de a parcurge Creasta Făgărașului (observ că scriu cu litere mari) cu diverși prieteni. Și asta e ca o boală, odată ce îți intră în cap, greu iți mai iese. Pentru că Munții Făgăraș nu sunt doar cei mai înalți din țară, ci și cei cu creasta cea mai lungă (spre 100km) și nu-i poți ignora la infinit. Dar în ciuda faptului că aveam ceva experiență în ture foarte lungi sau la altitudini asemănătoare, condiție fizică și echipament cu care eram prieten, nu pot să spun că mă grăbeam în direcția lor, deoarece îmi doream să fac creasta integral și.. toate se fac la timpul lor. Partenerii pentru o tură mai lungă se găsesc mai greu, iar eu nu intenționam să plec singur. Este o experiență care merită împărtășită!

Cert este că la data de 19 septembrie, anul Domnului 2015, orele 7.00 dimineața, eu și cu Radu am aterizat în apropiere de cantonul Rudărița, în partea estică a Munților Făgăraș grație protectorului nostru brașovean din centrul imaginii de mai jos.

Foto (vest): Radu, Roli și cu mine în drum spre Rudărița

Aveam intenția să parcurgem creasta pe marcaj bandă roșie în 4 sau 5 zile până în V. Oltului cu dormit la refugii sau eventual cabane (fără cort).

Studiasem binișor traseul ca lungime în km între diverse refugii și ca timpi intermediari dați de harta Schubert&Frankze (2015) în care ne hotărâsem să avem încredere. Timpii dați de o hartă, marcaj, etc. sunt utili, deoarece cuprind cumva și diferențele de altitudine. Orice informații în plus nu strică, dar acolo unde totuși nu am avut timpi sau distanțe, am aproximat, fie cu degetul pe hartă, fie din alte considerente (relief domol/relief stancos) astfel încât aveam variante de a împărți traseul fie pentru 4, fie pentru 5 zile. Frecvența relativ ridicată a refugiilor, cel puțin în partea estică a munților ne-a permis să împărțim tot traseul în segmente foarte mici și să decidem să ne adaptăm pe parcurs, în funcție de performanțe, vreme, etc. Aveam și ceva informații despre sursele de apă, pe care, dacă nu mă înșel le uitasem acasă în calculator (în orice caz, nu le-am folosit).

Ziua 1 – „Atacul”

După 2-3 ore de mers înainte pe forestier și la deal pe poteca prin pădure pe marcajul amintit, am reușit să ieșim într-un soi de creastă. În spate aveam Piatra Craiului, în stânga Iezer-Păpușa. Marcajul destul de slab la ieșirea în creastă ne-a făcut să bălăurim un pic (vreo 30min), pentru că inițial luasem un drum forestier care ne cobora în partea cealaltă (sudică) a crestei, lucru care ne-a alarmat încă de la început. Ne-am orientat ușor după forma lacului Pecineagu, lac pe care l-am înconjurat acum câtiva ani cu mașina (e interzis, apropo) și ne-am întors înapoi în creastă. Luasem decizia să nu scot GPS-ul în această excursie decât dacă era vorba de probleme de securitate națională, așa că am început să ne dăm cu presupusul. Creasta nu se distingea foarte bine de vegetație – brazi mici, zone cred defrișate cândva – și în plus ai de-a face cu ușoare discontinuități de direcție, creasta cotind ușor dreapta, iar mai târziu chiar la 90 grade, fără marcaje prea multe (ca să nu spun deloc). Și aici a intervenit intuiția. Ne-am hotărât să menținem totuși punctul cel mai înalt, nici să nu ne întoarcem adică, nici să coborâm către L. Pecineagu, și asta în ciuda vegetației și a lipsei potecilor de pe creastă. Mai mult ca sigur că poteca în realitate nu ieșea așa de repede în creastă, cum am ieșit noi ratând probabil un marcaj, ci făcuse dreapta undeva pe coastă la 30 m sub creastă. Eu n-aș fi făcut așa traseul, panta fiind accentuată, dar mă rog.. Așa că am luat-o prin vegetație, că nu ne grăbeam, ba chiar aș putea spune că ne opream la fiecare tufă cu mure.

Foto (sud): Radu culegând mure, în fundal muntele Păpușa (Iezer), fața nordică

Fac o paranteză legată de orientare și marcaje

Retrospectiv îmi dau seama că i-am dat un exemplu foarte prost lui Radu, neîntorcîndu-ne la ultimul marcaj văzut (poate vreo 50m sub creastă), exemplu prost pe care l-a urmat el din plin spre sfârșit, și pentru asta îmi pare rău. Îmi aduc aminte când alteori îi lăsam pe unii prieteni să meargă pe un traseu greșit, până când realizau si acum..  ce-am facut? Prost exemplu. Însă aici era vorba și de traseu, cu care eu am un oarecare meci la ora asta.
Acest traseu nou de acces în creastă (poteca exista si in trecut, doar marcajul bandă roșie a fost mutat recent aici) îl înlocuiește pe cel vechi, care pleca de undeva din zona Umerii Pietrii Craiului. Ideea a fost probabil de a avansa mai degrabă pe forestier (prin varianta Rudărița), decât pe culmile împădurite ale Tămașului (pe varianta veche), care sunt lungi și impadurite, fiind sub 1500m altitudine. Sau poate a fost ideea de a se putea continua creasta Făgărașului cu toata creasta Pietrii Craiului (nu doar cu jumatate din ea). Până aici nu am nimic împotrivă. Doar că fiind un traseu de acces lateral in creasta trebuia dus până în creastă și nu pana la 50m sub creastă sau pana dupa ea, dupa care faci dreapta pe o panta de 45*, mai ales în situația în care pe creastă mai sunt și alte drumuri care sporesc si mai mult confuzia. Ideea de a nu urca pana sus ca sa nu coboram apoi e mică în comparație cu ceea ce se cheamă un traseu intuitiv sau cu discomfortul si riscurile mersului de-a coasta. Si macar de ar fi fost bine marcat.. Am pomenit acest lucru, deoarece și în partea vestica sunt probleme la marcaj, nu atat la vopsirea lui (lipseste uneori), ci mai ales la felul in care s-a taiat noua poteca. A cam lipsit o minte experimentata ca potecile astea nu se fac oricum…

Așadar mure, soare, chiar prea mult. Marcaje, nema. Deforestation, plenty.

Foto (nord-vest): Curmătura Lerescu (defrișată), pădure, Șaua Comisu, Vf. Comisu (1883), și în stg. sus Vf. Luțele(2176) / Vf. Berevoiescu(2300)

În pădure am remarcat niște practicanți de enduro. Mai târziu aveam să găsim portofelul unuia dintre ei. Și ce facem noi când găsim un portofel, un portmoneu, un portvizit. Sunăm la Salvamont. 0725826668. Ei, ma rog.. era portofelul unui salvamontist din Zărnești (nu dăm nume), cu care am avut o conversație plăcută la Refugiul Comisu, unde ne-a ajuns din urmă.

Foto: Radu lucrează la mecanismul de deschidere al Refugiului Comisu (1865m)

Liniștiți că ne-am făcut datoria de cetateni, ne-am propus să continuăm și să mai cucerim vreo 3 refugii în această primă zi. Refugiile astea sunt ceva mai noi (neștiute de părinții noștii) și destul de dese (2-3h între ele). Când mă gândesc că tatăl meu a mers în prima zi chiar mai departe cu mama, unchiul și mătușa mea, ajungând până la Urlea, și ei nefiind neapărat toți oameni de munte, ma apucă însă brusc modestia.

Foto (inapoi, SE): Lacul Pecineagu, Culmea Tămașul și Piatra Craiului

Nu lungă ne-a fost însă liniștea că ne-am apropiat de o stână și au sărit vreo 6-7 căini ciobănești care l-au cam hărțuit pe Radu, care striga la ei. Probabil, îl plăceau pe el mai mult.

Foto: Oile.. și câinii dinainte de, cred, Vf. Berevoiescu (2300m)

Poteca ocolește Vf. Berevoiescu pe la sud, unde se poate zări vechiul refugiu. Noul refugiu, la nord de vârf, nu e în traseu și nici nu l-am zărit, dar există, după cum mi-a confirmat un polonez câteva zile mai târziu.

Foto (S): Vechiul refugiu Berevoiescu și Munții Iezer Păpușa

Foto (V): În ciuda altitudinii amețitoare, pantele pot fi extrem de line

Foto: O primă culme nordică mai „periculoasă” (pbbil M. Pietrele Popii)

Cu chiu cu vai – rucsacul fiind greluț și căldura mare – reușim de ajungem și la al 3-lea refugiu, Curmătura Brătilei, care are și un mic lăculeț. Ce este remarcabil aici este puntea de legătură către Iezer-Păpușa spre sud, rămasă în continuare ca temă de casă.

Foto (N): Refugiul Curmătura Brătilei (2122m) urmat de o pantă accentuată

Foto: Un indicator impresionant cu 14h de mers prin puntea de legătură cu M. Iezer

Am continuat că, deh, ziua era lungă, spre refugiul Zârna..

Foto (S): Izvoare în potecă sub Vf. Zârna (2223m)

Foto(V): Refugiul Zârna (1936m) la vederea căruia ne-am bucurat foarte

Foto: Indicatorul arată un impresionant 12 ore până la Plaiul Foii

Foto: Refugiul Zârna, casă dulce casă

Cu tot cu ajutorul dat de Roli (8km) reușisem să parcurgem pe urcare peste 30km în prima zi dintr-o creasta ce măsura vreo 95km, adică aproape o treime din ea, având câteva ascensiuni notabile, ca cea inițială prin pădure, cea din Șaua Comisului (înainte de vârf), și cea de după Curmătura Brătilei. Ne încadram pe schema de 4 zile, în care pe lângă creastă, doream să petrecem ceva timp și pe Moldoveanu sau pe alte vârfuri din afara traseului (Ciortea, Boia, etc.).

Refugiul era extrem de primitor și liber. Il bătuse soarele toată ziua așa că înăuntru era cald. Ușa avea un sistem cu scripeți, astfel încât stătea singură închisă. A fost așa de cald înauntru încât multă vreme am dormit dezveliți. A fost o odihnă binevenită după un efort susținut. Seara ne-am spălat și am mâncat afară, pe lumină. Personal am încălzit o conservă de fasole la primus. Ne-am propus să ne sculăm devreme și să plecăm pe la 7.00 pe lumină.

(în ep. urmator intitulat „Nori de furtuna” veti afla cum ne-am descurcat cu fulgerele pe creasta, precum si o detaliata teorie de-a mea privind deciziile de luat in functie de barierele de nori si alti factori)