Ziua 2
Foto: Unul din lacurile de lângă refugiu Zârna înaintea răsăritului
După cca. o oră de împachetat și băut ceai, am purces printr-un relief ușor stâncos, desprins parcă din dosarele X. Am căutat apă într-o căldare din partea stângă (unde am pierdut ceva vreme, dar cu folos). Acum văd pe hartă că locul respectiv se numește Rezervația Naturală Lacul Zârna. Este întradevăr un loc frumos, de pe o culme sudică, paralelă cu cea principală, se varsă un râu aproape vertical. Pentru apă sunt cca. 100m de coborat din potecă, nu trebuie mers până la lac. Am continuat pe un soi de șa platou – numită Șleaul Leaotei – până în zona Vf. Dara (2500m) pe stânga și a lacului Avrig pe dreapta.
Foto (SE): Rezervația Naturală Lacul Zârna
Foto (V): Pe dreapta se prefigurează căldarea Urlea. În spate o creastă între Vf Iezerului (2429) și Vf. Urlea (2473)
Foto: Animal neidentificat în Șleaul Leaotei
Foto (N): Portița Lacului (Urlea) și poteca care ocolește Vf Urlea cu totul (pe stga)
Foto (V): Trapezul Moldoveanu-Viștea din zona Vf. Dara.
Din zona asta am început să întâlnim mai mulți oameni, veniți pe traseul- Fereastra Sambetei – Dara sau Fereastra Sambetei – Moldoveanu. Moldoveanu părea atât de departe și era deja ora 9-10.
Foto (V): Căldarea Bândei, afluent principal pentru Valea Rea (imediat în stg.)
Foto (SE): Privire înapoi către Căldarea Bândei (p sup.) și Vf. Dara și Hârtopul Darei
Foto: Radu privește și el înapoi spre Est
Ajungem la refugiul Fereastra Mică a Sâmbetei, care era ușor devastat, în sensul că lipseau placajele de pe paturi. În rest era ok. Ne-am ascuns un pic la umbră în spatele lui pentru cinci minute.
Foto (V): Refugiul Fereastra Mică a Sâmbetei (2196m), „mic” in centru
Foto (E): Privire înapoi spre Refugiul Fer. Mică a Sâmbetei
Norii începeau să se adune, și am reușit și să ne certăm puțin, pentru că eu aveam impresia că Radu mă pune să alerg inutil spre o detinație far-far-away, refugiul Viștea. Scuze, Radu, my bad. Știam că va mai dura mult până va începe să plouă sau chiar să fulgere, dar am ținut mult, la rândul meu, să grăbim pasul pentru a evita complicațiile în zona Viștea-Moldoveanu.
Foto (V): Începe să se înnoreze spre N în zona Vf Gălășescu Mare (2470)
Foto (S): Radu, mai sprinten, coboară să ia apă (evident, spre sud) cca 100m
Foto (V): Vf Gălbenele (2453) și Iezerul Valea Rea (Buduri). În spate stg. Vf Hârtopul Ursului (2461) și Moldoveanu în fundal
Foto (V): Același Vf. Gălbenele (2453) și muchia secundară ce se desprinde spre N cu Vf Zănoaga (2387). Obs. muchia principală care are aspectul unor cornișe.
Fac o paranteză legată de aspectul geografic specific, menționând că intrasem deja bine într-o zonă a vârfurilor înalte (cam după Urlea), a lacurilor glaciare numeroase și a muchiilor nordice extrem de ascuțite, formând între ele văi cu pereți abrupți. Nu știu câte din muchiile acestea nordice sunt practicabile, fie chiar și cu coardă, dar sunt extrem de atrăgătoare. Un alt fenomen care se observă între Gălășescu Mare și Moldoveanu în repetate rânduri este forma crestei principale care arată ca o căciulă de zăpadă culcată într-o parte (v. ultima foto). Îmi pot imagina riscurile la care cineva se expune iarna, făcând confuzia între aceste cornișe reale și cele formate doar din zăpadă, având aceași formă. Dealtfel am auzit o astfel de poveste. Cel mai probabil se merge ușor în stânga lor, cum este și poteca de vară.
Foto (S): Iezerul Valea Rea, pe sub nori
Foto (N): Valea Vistișoarei la Nord și lacul cu același nume văzute printr-o fereastră
Foto (NV): Direcția de urmat – Tatăl Nostru, Crezul și ce mai știe fiecare..
Foto (V): So close, no matter how far..
Ne apropiam de Măria Sa și ne tot întrebam dacă atunci când o să ajungem mai vedem ceva, având în vedere norii iminenți. Pe vârf se zăreau sumedenie de oameni care încă vedeau totul în jur. Norocoșii. Ascensiunea pe Viștea era lungă și nu aveam cum să ajungem înaintea norilor.
Foto(V): Refugiul Viștea
Foto(S): Pe stânga, Iezerul Moldoveanului de formă triunghiulară
Foto (S): Creasta Viștea-Moldoveanu, pentru unii mumă, pentru alții, ciumă
Nu pot să ascund că, deși am prins ceva nori încă de pe Viștea, emoția de a călca pe un vârf important există oricum, mai ales când îți faci veacul pe la munte tot timpul. Nu e atât faptul că urci acolo și te gândești că după asta te poți pensiona, că mai sus n-ai cum să ajungi, ci, în cazul meu, un soi de teamă, de respect pentru munte. Nu știu dacă vârful ăla o să mă accepte, dacă zeii vor fi buni.
Foto: Și întotdeauna crucile au vârsta ta, sau pe aproape..
Am întâlnit pe această creastă oameni ușor paralizați de frică. Hei, oamenii aștia chiar ar trebui să se antreneze la altitudini mai mici. Există și munți mai mici, la fel de acuțiți. Nu trebuie să vii până aici ca sa te bâțâi din picioare, în condițiile în care se apropie ploaia.
Foto N: Și zeii au fost buni de data asta. Am atins vârful în jur de ora două.
Am stat cca 20min și ne-am grăbit să plecăm. Nu știu ce păzeau restul pe acolo, dar era clar că la un moment dat o să plouă și nu era locul potrivit.
Foto (V): Continuăm spre Vest cu norii pe partea nordică a crestei
Ce a urmat nu prea poate fi susținut de imagini, că nimeni nu a mai avut timp de poze. Ne-am grăbit să parcurgem cât mai mult până la sosirea ploii. Ciudat este că ne-am întâlnit cu un cuplu din sens invers care urcau (mai sunt și dăștia, care urcă când e urât).
Ei, când am ajuns noi pe undeva prin Șaua Ucea Mare (2220), ni s-a terminat norocul și nouă. A început să plouă, iar pe fața nordică au început și fulgerele. Bine măcar că coborâsem din trapez, și acum aveam unde să ne lăsăm mai jos la o adică. Am lăsat rucsacii și bețele în potecă și în 30 secunde ne-am pus pelerinele, pantalonii impermeabili, etc. și am alergat la vale în căldarea sudică, căutând un loc cât mai potrivit. Ni se spusese că unghiul față de creastă să fie mai ascuțit de 45 de grade, iar acolo nu prea era, așa că am mai coborât puțin, căutând zone cu pământ (piatra conduce). În fine, ne-am stabilit undeva, unde am cam făcut frigul vreo 30-40 minute, că îmi uitasem polarul în rucsac. La un moment dat ne-am luat inima în dinți și am urmat un grup mai mare care ne depășise, până am ajuns la Șaua Podragului. Aici ne-am întâlnit cu un grup care venea din sens opus. În cinci minute am hotărât să coborâm la Podragu la cabană, dar, ce să vezi, pe partea nordică erau mulți nori și ne-a fulgerat în stânga și în dreapta ca în desene animate pe tot firul văii de cam 4-5 ori. Combinat cu faptul că ploua torențial, pot spune cu mâna pe inimă că am fost cam fii ploii. Mie imi zburase și husa de la rucsac, că era prea mică (deh, echipament recent) și mi-a plouat și sacul de dormit. Noroc că la cabană era cald și am găsit locuri.
Cu greu pot spune însă dacă decizia de a coborî la Podragu a fost sau nu una corectă, la momentul respectiv. Varianta cealaltă era să continuăm pe creastă până la refugiul Fereastra Zmeilor. Existau plusuri și minusuri la fiecare. Înainte mai era de mers vreo 2-3 ore, și am fi riscat să ajungem pe întuneric, iar refugiul nu era fix în creastă, ci pe un marcaj secundar. Ori noi nu cunoșteam nici starea marcajului secundar, nici dificultatea acelei coborâri din creastă spre refugiu în cazul în care va fi ceață sau nor, și nici măcar dificultatea drumului pe creasta principală până acolo pe timp de ploaie. Exista riscul de a găsi refugiul mult mai greu decât în mod normal. Pe de altă parte, coborârea la Podragu părea mai la îndemână – 30 de minute pe indicator. Plus că era cabană, deci cu șanse de uscare a hainelor, căldură, etc. dacă vor fi necesare.
Ei realitatea este că astăzi nu aș mai lua aceeași decizie, știind bineînțeles și traseul, datorită în primul rând acestei experiențe de fulgere pe vale și a unei teorii de-a mea cu privire la bariera de nori. Da, cu siguranță cu experiența de acum, în aceleași condiții, nu aș mai coborî. De aia, în excursii grele, nu e rău să ai pe cineva cu experiență, care cunoaște traseul, etc. Dar și experiența asta se dobândește cumva :).
O să expun mai întâi teoria mea referitoare la bariera de nori. Am observat de-a lungul timpului că anumite creste ascuțite și înalte (cca. 2000m) se constituie într-o barieră de nori. Explicația din mintea mea este că un curent de aer cald ascendent, de pe fața fără nori, îi ridică deîndată ce ei vor să treacă. De exemplu în Făgăraș, în sud pare logic să fie mai cald (nu numai că e în sud, dar și soarele bate pe fața sudică mai tare). Pământul se încălzește mai tare ca pe fața nordică, aerul de lângă pământ tinde să se ridice și norii din nord pot fi blocați de un curent cald ascendent care urcă din sud și se întorc (se răsucesc). Același lucru se vede și în Piatra Craiului pe la prânz, când norii se răsucesc înapoi spre est, de unde soarele a bătut la greu dimineața.
Și acum concluzia: E mai bine să mergi pe o creastă care are o latură fără mulți nori și pe care poți coborî la o adică, decât să cobori pe o față cu mulți nori în prag de furtună, deoarece unde sunt norii, vor fi și fulgerele. Makes sense now.
Pe de altă parte și drumul înainte avea porțiuni dificile, cabluri pe creastă, dacă nu mă înșel. Ca o concluzie finală, prioritatea numărul unu trebuie să fie evitarea fulgerului, deci se va coborî din creastă ori de câte ori e nevoie, pe partea accesibilă și fără nori, dacă există. Dacă nu există, înseamnă că nu trebuia să avansezi până acolo (nu trebuia să urci) în primul rând.
La cabana Podragu, toate bune și frumoase. Am ajuns plouați torențial împreună cu multe alte grupuri. O cabanieră mai în vârstă care dadea direcții în engleză ca la un spital de urgențe și una mai tânără, care juca rolul „fetei bune”. Atmosferă internațională. Polonezi, o chinezoaică, bulgari. Jumate erau străini. Încercare de a ne usca hainele, hmm.. nu prea. În cabană în niciun caz. Le-am scos afară pe sfoară a doua zi să le bată vântul, dar era să le bată și ploaia. Valea se putea umple de nori sau se golea în cam 10 minute. Aici trebuie să ai viteză de reacție, nu glumă.
Episodul următor se numeste „Viața de refugiu”.
balerinudincarpati 
